sâmbătă, 19 decembrie 2015

Actor mă fac

          Heya lumee!!! Ce mai faceți? Eu mă chinui de aproape două săptămâni să mai scriu un articol, și asta din două motive: nu am mai facut-o de mult și am ceva drăguț despre care să scriu. Acum ceva timp (ultimul articol) am scris despre Artă'n Dar și despre serile organizate de asociația aia drăguță din care fac și eu parte. Nu mai știu dacă v-am spus și că o să joc și eu (în mintea mea eram convins că am spus... în realitate nu apare nimic scris despre asta).

          Da, am jucat în Pisica Verde. Și am jucat dintr-o pură întâmplare. Când s-au făcut preselecțiile pentru roluri, eu m-am dus doar așa, să văd cum o să se desfășoare. Am primit și un scenariu pe mână și m-am uitat peste câteva replici. Atunci am văzut prima replică a tipului ăsta, Boogie (nu știu de ce are nume tipul ăsta, pentru că nu zice nimeni nimic de el în piesă) și mi s-a parut.. funny și părea că mi s-ar potrivi. Așa că în ultima clipă am decis să iau și eu parte la audiții. Cred că a fost una dintre cele mai bune decizii ale mele din ultimul timp.

         Am primit rolul și au început repetițiile... moment în care am început să îmi bag picioarele în decizia mea și să îmi fac griji despre cum naiba o să învăț eu replicile alea, având în vedere memoria mea foarte remarcabilă. Dar am continuat repetițiile cu foile în față sperând că la momentul cu pricina nu o să mă fac prea tare de râs. Ușor, ușor, spre surprinderea mea, chiar am început să prind câte ceva din replicile alea, și asta mai ales pentru ă mi se preau... foarte tari.

          Șiii... după ceva timp de repetiții mai mult sau mai puțin dese, am ajuns să învățăm toți replicile, fiecare să știe ce are de făcut și a venit seara spectacolului. Emoții peste emoții, șoc, lacrimi din partea unora, șovăieli din partea altora... începe piesa.

          Două replici înaintea mea, și apoi am intrat... Prima mea replica? Aproape fail, dar dreasă frumos de către mine. Apoi am văzut mulțimea... toți oamenii ăia acolo, mare parte prieteni cu mine, se uitau la noi știind că am pregăătit ceva frumos și nu vor fi dezamăgiți și.. mi-am intrat în rol de tot. Nicio alta replica fail, fara să mai adorm cum am pățit la fiecare repetiție, totul a ieșit exact cum trebuia.

          Trec 50 de minute, ultima replică este spusă, se stinge lumina pentru câteva secunde, iar la reaprinderea lor încep și aplauzele... aplauze care se continuă cu îmbrățișări din partea prietenilor și multe felicitări. În momentul ăla mi-am dat seama că tot ce se întâmplase până atunci nu mai conta... Merita fiecare oră pierdută în încercarea de a face o repetiție, merita toată strofocrea de a memora replicile... Totul avea sens... Parcă pur și simplu, îmi părea rău că s-a terminat... nu voiam să mă mai dau jos de pe scena... 

         Daaar... suficient cu cuvintele, că-s de prisos. Mai jos aveti piesa interpretată de noi, Pisica Verde (în două părți filmarea) de Elise Wilk. Vă invit cu mare plăcere să vizionați și să ne lăsați și o părere apoi! Seară faină! 


 

luni, 30 noiembrie 2015

Artă'n Dar - împARTE bucurie (2015)

          Hello lume! Ce mai faceți? Bine, sănătoși? Așteptați sărbătorile, hă? Foarte bine, foarte bine. Așa e frumos! Doar a venit din nou perioada aia din an în care toți suntem mai buni și mai generoși și mai... Știți voi, mai cum suntem acum. Daaaa... perioada aia minunată din an în care abia așteptăm să ne reîntâlnim cu familiile noastre, poate să luăm o masă împreună, ceva ce cel mai probabil nu s-a mai întâmplat de mult, mai o băută cu tata și cu unchiu', mai o speranță că poate anul ăsta nu mai ajungem la spital pentru că am fost iar niște halăi.. Chestii d-astea obișnuite de se întâmplă în fiecare an.

          Dar haideți să nu fim hateri. Să ne păstrăm în armonie cu restul lumii. Ăsta se vrea a fi un articol drăguuț și frumos, pentru că este perioada aia din an din nou. Mai știți voi anul trecut, tot cam pe vremea asta, când scriam eu despre Artă'n Dar? Dacă nu, uitați aici să vă delectați. Mda, cel mai probabil o să vă fie prea lene să deschideți acel articol să vedeți despre ce este vorba, așa că o să fac ceva drăguț: o să vă spun că proiectul a fost un succes anul trecut și că anul acesta o luăm de la capăt.

          Șiiii.. având în vedere că nu o sa îl citiți, tot pentru că sunt eu băiat drăguț, o să fac un fel de amintire, sau o nouă descriere a acestui minunat proiect. Acest minunat proiect se ocupă cu strângerea de donații pentru a face pe cineva pe cât posibil mai fericit de sărbători. Acest proiect a trecut deja de cinci ediții și dacă sunteți dornici să aflați pe cine am ajutat anii trecuți, vă invit cu plăcere să accesați totuși linkul de mai sus pentru că le-am prezentat acolo pe toate.

          Dar să știți că noi nu cerem pur și simplu bani pentru a-i dona. Nope, noi facem ceva pentru a primii banii aceștia. Încântăm lumea, pe cât posibil producând artă noi, niște simplii studenți la Mate-Info. Așa că, pentru cei ce se mai învârt ocazional prin această facultate, o să vă așteptăm în holul mare cu dulciuri, un ceai cald, o ciocolată caldă, o brățărucă handmade, un dragon din origami sau orice altceva ce pot face mânuțele noastre.

          Iar pentru toată lumea, vă așteptăm la un festival întins pe 4 seri, festival care să vă încânte ochii sau urechile. Festivalul se va desfășura după următorul program (linkurile trimit către eventurile fiecărei seri în parte, pe facebook):

  •           - Luni, 7 decembrie ora 20:00: Seara de Teatru, în cadrul căreia vor fi puse în scenă câteva scurte momente din piesele lui Toma Caragiu, Dem Rădulescu, și mulți alții, iar la final veți sta cu sufletul la gură pentru a afla povestea Pisicii Verzi a lui Elise Wilk. Nu în ultimul rând, vom avea și un invitat special @Colegiul Național Gh. Șincai;
  •           - Marți, 8 decembrie ora 20:00: Seara de Boardgames, seară specială de jocuri de societate, strategie, noroc, inteligență, toate la un loc creând un mod captivant și relaxant de a-ți petrece timpul alături de cei dragi, @Have a cigare;
  •           - Miercuri, 9 decembrie ora 20:00: Seara de Stand-up Comedy, Magie și Improshow, când promitem că o să aveți parte de o seară pe cinste, în care o râdeți copios, alături de Cristian Dumitru, Dan Badea și Andrei Gîrjob, @Racing Pub;
  •           - Joi, 10 decembrie ora 22:00: Seara de Muzică, când studenți ai Facultății de Matematică și Informatică își unesc forțele într-un concert caritabil, @Racing Pub.

          Cazul pentru care noi luptăm anul acesta este unul destul de.. deosebit. Adică este vorba de niște oameni care ar avea nevoie de niște bănuți, niște hăinuțe sau niște mâncare mult mai mare decât noi de ceva telefon / geantă / laptop sau altceva ce vrem să ne aducă "Mosu' ". Este vorba de o familie care locuiește în Sectorul 5, într-un apartament cu două camere. Într-o camera locuiește bunica, iar în cealaltă camera stau înghesuite 6 suflete: mama, tata și 4 copii. Tatăl a lucrat ca șofer, dar a fost disponibilizat și muncește cu ziua pe unde găsește. A încercat să își găsească un job stabil, a fost și plecat în străinătate, dar nu a avut noroc.

          Mama stă în principiu acasă pentru a avea grija de cei patru copii: Gabi, în vârstă de 12 ani, Ana de 11, Alex de 4 și Nicoleta de 2 ani. Mama încă o alăptează pe cea mică și nu reușește să își găsească un serviciu stabil. Mai lucrează din când în când ca menajera pentru a le putea pune copiilor ceva pe masă. Au fost zile în care nu au mâncat mai nimic, luni întregi în care au mâncat doar cartofi pentru că altceva nu și-au permis.

         Ceea ce m-a impresionat pe mine mai tare este faptul ca Gabi, băiatul cel mare este sportiv. Practică Kempo, un sport care îl pasionează tare, a participat și la competiții de unde s-a întors acasă și cu premii. Problema este că de câteva luni nu se mai duce la antrenamente pentru că părinții nu își mai permit să plătească pentru ele și pentru echipamentul necesar.

          Așa că ce ziceți, facem și noi ceva draguț în perioada asta? Vă așteptăm în număr cât mai mare la oricare dintre cele patru seri pe care le organizăm pentru a vă distra și pentru a face și un bine pentru cineva pentru că asta este cu adevărat "Spiritul Craciunului", nu? Vă invit de asemenea să dați și un share pe unde vreți voi (aveți butoanele mai jos) să afle și să se implice cât mai multă lume, pe cât posibil! Și TU poți fi eroul! Artă'n Dar - #împARTEbucurie!!!

marți, 27 octombrie 2015

Umblând prin.. locuri

          Hello people. Ce mai faceți, cum mai sunteți? Sper că bine, sănătoși. Presupun că vă întrebați ce mai fac și eu.. Sau poate nu. Dar ați deschis articolul ăsta ca să vedeți ce am mai scris, și.. ei bine, asta o să scriu, despre ce am mai făcut. Nu multe, mai ales chestii despre care să pot scrie. Totuși, ar fi ceva. Ceva ce nu sună foarte fabulos, dar.. vă las să citiți.

          Am fost sâmbătă la Zoo. V-am spus, nu sună foarte fabulos, dar având în vedere că nu am mai fost la Zoo de când eram mic și.. știți voi, mergeam în picioare pe sub masă, cam acum 10 ani, aia fiind și cam singura dată când am fost în București înainte să vin să mă înscriu la facultate, eu zic că a fost o experiență faină. Cu atât mai faină cu cât timpul petrecut acolo a fost lângă cineva drag.

          E foarte fain pentru un copil de 20 de ani să vadă pentru prima dată (sau cel puțin pentru prima dată de când e mai conștient decât un copil de clasa a IV-a de acțiunile sale) unele feluri de animale, păsări, reptile, etc. Te atrage fiecare animăluț de acolo prin câte ceva. Mai o coada stufoasă, mai niște ochi mari, sau orice altceva.

          La un moment dat am văzut un fel de maimuță, nu mai știu exact cum se numea, ceva roșiatic cu o coadă destul de lunguță. Stătea pe un lemn, ceva, privind în gol pe deasupra oamenilor care treceau și o priveau, foarte dezinteresată. Am ridicat o mână în fața ei. Degeaba, era prea concentrată. Apoi am sărit, suficient cât să apar în aria ei vizuală. Își coborî privirea spre mine și cu o față de "Ce căcat încerci să faci, omule?" mă urmărea mișcându-ma spre stânga și spre drepta în fața ei. Ochii mari și fața nedumerita - priceless.

          Mai departe am încercat să strig pisicile alea mai mari, tigrii, lei și râși cu tehnica tradițională, și anume "pis pis pis". Cum probabil unii se așteptau, fără vreun rezultat elocvent. Totuși, am zis să îmi încerc norocul și la polul opus. Este știut faptul că (și dacă nu era știut, este acum) atunci când întâlnesc un câine random în calea mea îl strig direct Bobiță, fără niciun fel de ezitare. Așa că, ajuns la lupi, am început să strig "Cuțu cuțu.. Bobităăă!! cuțu cuțu cuțu". 

          Probabil că vă așteptați de asemenea să nu fi avut niciun rezultat. Ei bine, într-adevăr, nu am avut niciun rezultat... din partea lupilor. Pe lângă mine, un kinder începuse să strige ușor către lupul spre care am strigat și eu "Bobitsăă.. hai aiși". Prietena mea se uită amuzată, apoi spuse: "I-auzi, mai e cineva cu speranțe ca ale tale, strigă tot Bobiță după lupi". Eu mă uitam deja la copilul entuziasmat, în timp ce acesta se ducea spre mama sa bucuros: "Mami, mami.. Pe unul dintre lupi îl cheamă Bobiță.". 

          Am început amândoi să râdem, eu mă simțeam mândru că un copil a învățat ceva de la mine, și am plecat mai departe. Ajunși în zona cu păsări, majoritatea ne tratau cu spatele, sau erau indiferente, fiecare văzându-și de gândurile ei. Totuși, o pasăre "ne aștepta" cu brațele larg deschise. Era un condor ce stătea exact lângă grilajul de lângă trotuar cu aripile larg deschise. Eu am mai văzut păsări mari, dar să aibă anvergura aripilor mai mare decât distanța de la vârful degetului cel mai lung de la mana stânga până la cel de la mâna dreapta la mine nu mai văzusem. 

          Și stătea melteanul așa, ziceai că e opărit la subraț. Se mai mișca, se mai foia, dar nu lăsa aripile jos. Am stat vreo 5 minute uitându-mă fascinat la el, apoi am plecat mai departe. Zece metrii mai în față, constatând că este marginea parcului, ne-am întors. Păsăroiul își relaxase puțin aripile, astfel ca erau sensibil vizibil puțin mai jos. Când a văzut că ne întoarcem, dar și că mai vin alți oameni, cu nu prea mare forțare, își încordă din nou imensele zburătoare, făcându-ma să cred că indubitabil aș fi putut să planez și eu cu acele minunății.

          Îndreptându-ne spre ieșire, un miros familiar mă plesni peste nas. O ceață albăstruie, intrată în parc cu japca, peste gard, special parcă încerca să ma ademenească de partea cealaltă a gardului. Chiar în momentul în care ne întrebam unde mergem să mâncăm ce, tradiționalul miros de grătar îmi umpluse nările și trăgea de mine cu toată puterea lui, nefiind nevoie de prea mult sa fie convingător. Am ieșit din parc și direcția a fost respectivul loc în care se făcea grătar. Câțiva mititei bine făcuți au terminat ziua aia într-un stil mare. Să mai tot fie!

Cam atât am avut. Seară faină vă doresc!

joi, 8 octombrie 2015

"Friendzone"-ul te ia prin surprindere când te aștepți mai puțin

          3 luni și 3 zile... De atât am avut nevoie ca să mă conving să mai scriu și eu pe aici. Nu prea am mai avut timp, inspirație sau... chef. Dar m-am gândit (din nou) să revin, cu un proiect nou. Nu o să zic despre ce este vorba, pentru că din nou, nu știu dacă o să mă țin de el. Atâta timp cât o sa primesc susținere, o să o fac. Mai văd. Mersi totuși că nu m-ați abandonat și ați mai intrat pe aici. Ciudat, nu a mai fost nimic nou, nu știu de ce se mai întâmplă asta. Până una alta, ete mai jos de citiți!

Sursa: www.optimacy.org
          Mai știți voi acum doi ani... tot cam prin vremea asta, vă povesteam despre o fată care a devenit cea mai bună prietenă a mea fără voia mea? Cel mai probabil nu știți pentru că nu mă citeați pe atunci, habar nu aveați de existența mea, dar ca să nu ziceți că nu-s băjat simpatic, uitați aici linkul ca să aruncați un ochi și să vedeți despre ce este vorba. Pe scurt, mi se pare că a fost prima dată când am fost băgat în zona prieteniei la modul serios.

          Bineînțeles că la scurt timp după întâmplarea aia legătura mea cu acea fată s-a rupt ușor, ușor, pentru că atunci când iți place de o fată in halul ăla, nu mai puteți rămâne prieteni. Așa că în momentul de față, de la "nu vreau să stricăm această relație" am ajuns să nu mai știu nimic despre tipa respectiva de ceva vreme... Cred că mă așteptam într-un fel că se va întâmpla asta, dar am lăsat-o cum a vrut ea, nu m-am mai chinuit.

          Dar acum am venit să vă povestesc altceva... Ceva mai frumos. Ceva la care probabil visează orice tip/tipă care a fost făcut prietenul/prietena cel/-a mai bun/-ă de către persoana pe care ei o plac. Nu pot să zic totuși că și eu făceam asta. Nu, nu visam la asta. Aveam o relație de prietenie cu o tipă. O relație de genul eu eram unul dintre cei mai buni prieteni ai ei (din spusele ei, cel mai bun pe care il avea la București), ea era una dintre cele mai bune prietene ale mele. Tot un fel de friendzone, dar era venit din partea amândurora.

          O relație de prietenie despre care eram amândoi de acord că nu e nimic mai mult. Ba chiar susțineam, când ne întreba lumea de ce nu suntem împreună, ca nu este vorba de astfel de sentimente, este perfect așa cum este. Și a fost. Timp de câteva luni bune, chiar a fost una dintre cele mai frumoase prietenii pe care le-am avut de când sunt în București.

          Totuși, acum vreo două luni, cam pe la aceeași ora, toată chestia asta s-a schimbat. Cum? Greu de explicat. Am un exemplu care ar putea fi bun de luat drept comparație: gândiți-va la un băț de chibrit pierdut undeva în pădure. Un baț de chibrit căzut din cutia sa pe niște frunze. Și într-o zi, probabil influențat de alinierea planetelor, dar și de soarele care bate pe el, acest băț de chibrit se aprinde, dând naștere unui fum gros inițial, dând impresia că urmează ceva dar nu e nimic clar încă, iar apoi ușor, ușor apare o flăcărică care se extinde din ce în ce mai mult până ce cuprinde întreaga pădure.

          Nu am scris articolul ăsta ca să zic ceva anume. L-am scris mai mult ca să mă dau mare (pentru ăia care mă știu) că ce fată mi-am găsit, dar și ca să vedeți, ăștia cărora vă este frică că nu o să treceți de, ca se poate trece de friendzone. Totuși, un motiv principal pentru care l-am scris este să ne urez și nouă la cât mai mult împreună, pentru că până acum îmi place maxim și nu vreau să terminăm prea repede.

P.S.: Ăstia din București: joi, 08.10 (adică în vreo 21 de ore) mare party mare, organizat de ASMI. Bumtzi!10. Ăsta este linkul eventului. Dacă aveți chef de un pic de party studențesc, în mijlocul săptămânii, vă așteptăm acolo!!! Enjoy the life că e frumos și fie ca ce-o fi să fie!! Atât, pa!

duminică, 5 iulie 2015

Inspirațional

          Servus lume! Ce mai faceți? Eu bine, azi mă simt inspirart și inspirațional. Uite că a mai trecut un an de școală, mai nou de facultate în cazul meu, a mai trecut o tură de bac, o sesiune, etc. Ma rog, au trecut mai multe, chestia e că mi-am dat seama că eu anul trecut pe vremea asta încă mă gândeam unde mai exact vreau să dau la facultate. Era principală Universitatea, dar nu aveam nicio idee de back-up, nimic. Știam doar că vreau să plec cât mai departe de casă, de preferat în București.

          Și iată că așa s-a și întâmplat. Variantă de back-up nu mi-am mai făcut și am mers la risc spre Universitate, pe principiul "ce-o fi, o fi" și, spre norocul meu, am și reușit să intru. Totuși nu mi-a fost ușor să trec de mama care era cu textulețe de genul "Unde te duci acolo singur, ce o să faci, bla bla, cum o să faci, nu știi pe nimeni acolo, oraș mare, pericole multe, bla bla...", știți voi... Cum sunt mamele.

          Am reușit într-un fel sau altul să o conving că o să fie ok. De fapt nu prea i-am dat de ales, i-am zis că asta vreau să fac, sigur nu o să vrea mai încolo să îi reproșez că de ce nu m-a lăsat să plec și alte chestii. Nu prea a avut ce să îmi facă, oricât ar fi încercat. Dar tot a fost la început speriată că să am grijă ce prieteni îmi fac, cu cine umblu și alte chesti... Chestii de care se tem cam toate mamele. Între timp a văzut că e totul ok și s-a mai calmat. Dacă aveți o mama care e prăpăstioasă așa, dați-i asta să citească, o să se mai îmbuneze măcar puțin.

          Viața aici în București poate că e și așa neagra cum o face mass media să pară, dar depinde de ce parte vrei tu să fii. Am văzut și parțile bune ale orașului ăsta, și parțile mai puțin bune, dar nu mi s-au parut deloc așa negre precum vor tv-iștii să ne facă să credem că sunt. Dacă tu 18-19 ani ai fost la locul tău (și prin "la locul tău" nu mă refer la încuiat în casă, ci la faptul ca ai fost conștient de ce e bine și ce e rău și ai știut să alegi între ele, le-ai încercat și pe alea bune și pe alea rele și ai văzut avantajele și dezavantajele pe care ți le aduce fiecare în parte, dar asta nu te-a făcut să devi un depravat) și vrei să fii așa în continuare, nu e Bucureștiul acel cineva/ceva care te va schimba.

          Dacă tu toată viața ai fost un depravat, dar ai știut să ascunzi asta de părinți, aici e normal ca totul să aibă altă amploare și să nu mai poți să ții sub control, dar nu mai e vina Bucureștiului, tu așa ai fost mereu doar că nu ai avut mereu la dispoziție resursele necesare manifestării tale.

          O să mă dau pe mine ca exemplu. Nu sunt ușă de biserică, nu am fost și probabil nu voi fi. Le am și eu pe ale mele. Dar am venit în București cu gândul să îmi fac un rost, să fac ceva important pentru mine. Și uite că am ajuns aici la o facultate bună, am dat de cea mai tare familie (Asociația Studenților la Matematică și Informatică), mi-am făcut cei mai faini prieteni, am petrecut și m-am distrat, am învățat, am terminat un an, mi-am găsit un loc de muncă fain (vezi articol anterior) și chiar dacă poziția pe care o ocup nu e cea mai bună, nicăieri nu plecăm de sus, peste tot trebuie să ne croim drumul începând cu pași mici până ajungem să conducem un BMW, și am dat și aici de un mediu de muncă foarte tare și încă niște oameni foarte faini.

          În plus, eu am locuit un an în București în cameră cu un fumtor (fumător d-ăla de zboară până la cer). Nu mi s-a părut nicio tentație pentru că pur și simplu a fost o vreme când am încercat și nu i-am simțit rostul, deci nu mi-a fost greu să stau fără nicio treabă. Probabil că dacă i-aș spune șefei chestia asta s-ar lăsa cu un scandal monstru pentru că... Așa sunt mamele. Dacă mai aștept să treacă o vreme și îi voi spune, nu mai are ce să facă că e timpul trecut și își va da totuși seama că am avut dreptate.

          Așadar și prin urmare, nu Bucureștiul e ăla care te strică. Dacă tu vrei ca totul să fie roz aici... Well, nu o să fie chiar roz, dar o să fie suficient de bine cât să te simți împlinit chiar și după primul an de stat aici. Pe de alta parte, dacă tu vrei să fii mai... underground, imediat vor apărea oamenii care vor să te aibe lângă ei în acel mediu.

          În încheiere va urez bafta, nu vă limitați la chestii ușor de împlinit ci făceți-vă planuri mărețe pe care să le împărțiți în pași mici și ușor de împlinit! Și vă las și un mix făcut de mine în tren, de plictiseală, pentru că #munteanufacepedeejayul. Aștept părerea voastră. Seară faină vă doresc!



duminică, 21 iunie 2015

Ce să mai fac?

                Salut! Ce mai faceți măi, oameni buni (sau răi)? Cum o mai duceți? Care mai e viața voastră? V-a fost dor de mine? Mai ziceți și voi ceva, dați un semn, ceva dacă v-a fost dor de mine, dacă mai vreți să scriu, dacă mai aveți chef să citiți. Am observat că de ceva timp tot am view-uri pe blog, dar niciun comentariu, nu mai zice nimeni nimic, toată lumea intră – citește – îi/nu îi place – trece ma departe. Mai vreau și eu un feedback din când în când, să știu și eu dacă mai citește cineva ce scriu eu sau doar se intră din greșeală la mine pe blog și apoi se trece mai departe.

                Știu că iar nu am mai scris de ceva timp dar nu am mai prea dispus de așa ceva. De exemplu acum scriu din tren, sunt în drum spre București. Poate veți zice „Mai du-te mă, ce ocupat ești tu!”. Păi, într-un fel sau altul chiar sunt. Momentan sunt în mijlocul sesiunii, mai am 3 fucking examene, între timp mi-am găsit și ceva de muncă, deci tre să mă împart și pe acolo, mai o ieșire cu colegii, mai o nu știu ce și bam... s-a dus timpul meu liber și cam tot mereu dau pass fără să îmi dau seama blogului.

                Chestia e că nu știu despre ce aș mai putea scrie pentru că aparent am mai crescut, fără intenție m-am mai maturizat (mai mult sau mai puțin) și nu mai sunt chiar omul ăla dobitoc care făcea destule chestii care meritau povestite. Sunt în continuare suficient de idiot astfel încât să îi fac pe cei din jurul meu să râdă, să se distreze, să se simtă bine, dar nu mai sunt chestii de povestit pe blog pentru că în mare parte toate glumele mele se bazează pe inside joke-uri din diferite grupulețe de oameni, lucru ce ar face poveștile prea complicate.


                Eu aș putea să continui cu blogul și să scriu în mare despre ce mi se mai întâmplă mie, povești simple și viața mea pură. Aș putea de exemplu să continui articolul acesta vorbindu-va despre cum m-am angajat eu la Orange (da, asta e clădirea în care lucrez), faptul ca lucrez pe call center TV, nu pare cine știe ce dar pentru un prim job stabil mi se pare foarte ok și ca ce fac și ca bani pe care îi iau. În plus, în firmele de genul cam toată lumea pleacă în principiu de la call center inițial și apoi, dacă doresc, în timp se reprofilează și merg către o funcție despre care au mai multe cunoștiințe (ex.: pentru mine IT pentru că asta studiez, dar e de domeniul viitorului mai mult sau mai puțin apropiat).

        Aș putea să continui să dau detalii și să zic că fac ceva ce îmi place: interacționez cu mulți oameni și îi și ajut. Pe asta se bazează jobul: să vorbesc cu oameni, sa le ascult problemele legate de anumite servicii oferite de noi și să le și rezolv pe cât posibil. Cred că am mai zis pe undeva pe aici că îmi place să ajut oameni pentru că în principiu când sunt ajutați (mai ales dacă o cer), oamenii se simt bine (la urma urmei ăsta a fost și scopul inițial al meu cand
am făcut blogul: să încerc să binedispun oamenii mai abătuți) și atunci și eu mă simt bine, deci asta e ocazia perfectă. Totuși, chestia asta nu mă face să îmi schimb părerea pe care o am despre o parte din oameni, dar mă ajută să interacționez și cu alte tipologii de oameni decât am avut ocazia până acum.

              Aș putea să fac toate astea, dar nu o să o fac. O să vă cer din nou ceva feedback. Răspundeti-mi și mie, vă rog fain, printr-un comentariu la urmatoarele întrebări:
         - Vreți să continui să scriu?
       - V-ar plăcea să citiți în continuare despre ce mi se mai întâmplă mie prin viață?

Cam atât am avut eu de zis pe ziua asta. Sper să răspundeți la întrebările celea două, nu e chiar așa de greu, dacă simțiți nevoia să mă înjurați, just do it, aveți cale liberă. Cam atât, ciao, pa!

luni, 1 iunie 2015

Săptămână faină

                Bună seara, bună seara! Ce mai faceți, cum o mai duceți, care mai e viața voastră? Sper că foarte bună. Eu, unul chiar am avut o săptămână super faină cu de toate: distracție, petreceri, ieșeli, plimbări, mișcare… Mai prost cu dragostea, dar aia vine mâncând.

                O să încep cu începutul, deci întâi scuzele: de mult voiam să scriu un articol dar mă cam bătea inspirația (cam principala mea problem în ziua de azi), dar am acumulat câteva chestii până acum, chestii din care pot încropi un articol. Am vrut să îl scriu de ieri dar nu mai știu exact motivul pentru care nu am făcut-o. Dar, lăsând asta la o parte, poftim de citiți.

                Am făcut luni (sau marți, nu mai știu exact, dar nu are relevanță) rost de o bicicletă. Un prieten binevoitor (mulțam fain Vio, dacă citești asta) mi-a împrumutat bicicleta lui pe o perioadă nedeterminată pentru că el oricum nu o folosește și decât să stea degeaba, mai bine o folosește Sebi. Nu cred că vă puteți imagina câtă fericire a fost pe mine când m-am văzut pe bicicletă. Eram ca un copilaș care tocmai primise o jucărie nouă (în fond, chiar asta eram). Și cam toată săptămâna, în afară de bicicletă nu am mai făcut prea multe. Nici măcar cartelă la RATB sau metrou nu mai am de când am bicicleta.

                O altă experiență interesantă prin care am trecut (și aproape faină) a fost ca tot săptămâna asta, vineri (actually sâmbătă dimineața pe la 4) a fost prima data când am mers beat pe bicicletă. Nu recomand nimănui să facă asta, nici eu nu cred că o sa o mai fac prea curând (dacă nu o să fiu constrâns de situație). Motivul: ziua unei colege de facultate. Petrecere până dimineața iar apoi drumul spre cămin.

                Era să mă împrăștii de când m-am suit pe ea, câțiva prieteni m-au întrebat dacă mă descurc, eu eram ceva de genul “E ok, I can handle this!” spre ei, iar apoi mă uitam spre bicicletă și în capul meu era “Cum se făcea chestia asta?”. Am reușit într-un final să plec de pe loc, mi-am luat chiar avânt și apoi drumul spre cămin. Nu am căzut niciodată, dar vedeam mașinile cum trec pe lângă mine de ziceai că-s rachete. Iar la toate gropile și tot ce mă făcea să mă hâțân și la mers în sine, aveam impresia că eu stau pe loc și se mișcă totul în jurul meu. Dar am ajuns întreg la cămin într-un final, m-am băgat în pat și somn. Totul a fost ok.

                Știți voi că am zis odată (parcă) că se apropie momentul când tre să reînnoiesc domeniu blogului că e pe cale să expire? Am lucrat zilele astea și am făcut rost de bani și ieri am reînnoit și domeniul. Uhuuu, încă un an printre voi, tot aici. Și mai știți voi că una din dorințele mele era să îmi fac adresa de mail pe domeniu? Yeeey, am făcut-o și pe asta. De ieri începând am nouă adresă da mail, personalizata. Feeling foarte proud în legătura cu asta. O să modific în curând (cred că chiar după ce public articolul ăsta) și pe pagina de contact. De fapt o să modific toată pagina în sine.


                Și mai am o chestie să vă zic: tot ieri, când am plecat de la facultate spre cămin (am fost în plimbare), prin centrul vechi, Banca Transilvania sărbătorește ceva, nu știu exact ce, dar e fain. Și am avut ocazia să testez și eu felul ăla de ochelari de realitate virtuală. La modul îți pui ochelarii pe cap și niște căști pe urechi și bam, te trezești în altă lume. Eu eram într-un roller coaster. În mod normal lumea stătea pe un scaun pentru siguranța lor personală, dar eu, știind de multitudinea de clipuri de pe youtube în care oamenii stau în picioare și e foarte amuzant, i-am zis unui prieten cu care mai eram că și eu tot în picioare aș vrea.

                Și vine la mine o tipa din staff-ul lor, mă întreabă dacă vreau, răspunsul meu clar afirmativ, iar apoi m-a întrebat dacă mă ține să stau în picioare, moment în care răspunsul meu a fost un foarte entuziast “DA!”. Rezultatul? Îl vedeți în clipul de mai jos (link, link link, cică depășește dimensiunea limită așa că click aici!). Chiar mă întrebam cum mă vede lumea că mă mișc, dar totuși credeam că fac niște mișcări destul de fine. Apoi când am văzut filmarea am văzut că am fost destul de apropiat de tâmpiții de pe youtube, atât numa’ că eu am fost într-un roller coaster destul de lin.


                Cam atât am avut eu de povestit azi, cum am zis și mai sus, sper că și voi ați avut o săptămână excelenta, următoarea nu o să mai fie chiar așa pentru că vine sesiunea dar.. Eh, ne distrăm și noi cum putem mai bine. Seară faină! Pa, la revedere!

joi, 7 mai 2015

Transformare

    Hei lume! Azi m-am gândit că, dacă tot am revenit la blog după atâta timp, să îl și evoluez puțin. Adică să îi schimb denumirea. Știu că m-am făcut cunoscut printre voi, 5-6 oameni care mă citiți (cunoscut deci, nu popular) cu acel număr, dar consider că nu mai sunt așa „Anonim” cum eram acum ceva vreme când am făcut blogul.

                Între timp am hotărât să îmi dezvălui identitatea, am hotărât să fac blogul public și prietenilor... S-au mai schimbat doua-trei chestii care m-au făcut să iau această decizie. Și în caz că vă întrebați cum am ales numele nou, să știți că mi-a fost destul de greu.

                M-am gândit prima dată la ceva gen „Blogul lui Sebi”, dar nu mi s-a părut că sună așa bine, ceva nu mergea. Dar astăzi m-a lovit: #ardeleandetreaba, cu tot cu diez. De unde chestia asta cu ardeleanul de treabă? Totul a plecat când eu împreună cu un prieten de la facultate ne-am hotărât sa ne facem niște hashtag-uri ale noastre, pe care să le punem oricând postam ceva pe facebook, fie că suntem separați (și își pune fiecare hashtag-ul propriu), fie că suntem amândoi, și chiar și atunci când pune cineva ceva cu noi pe facebook, i-am pus pe toți să ne treacă și hashtag-urile.

                Am vrut noi să avem ceva personalizat și apoi au apărut mai mulți care au zis că vor dar le-am zis că dacă își fac nu mai sunt originali, pentru că a fost ideea noastră. Hashtag-ul ales de mine e ăsta, #ardeleandetreaba, pentru că v-am mai zis că eu sunt aproape jumate ardelean. Celălalt tip are @aventurileunuimoldovean. Dacă vedeți pe undeva astea, noi suntem așa că dați like.


                Dar să revenim: azi, când mă gândeam să mai vin cu ceva nou pe blog m-a lovit și ideea cum că aș putea să îmi pun ca nume la blog, în loc de „Anonim”, hashtag-ul propriu. Bineînțeles că nu mi-a trebuit mult să modific pe facebook, o sa modific foarte curând și aici, pe blog și de azi înainte Anonimul a devenit un #ardeleandetreaba.

                Cam atât am avut să vă zic azi, nu e foarte important dar trebuia să împărtășesc cu voi schimbarea, să nu fiți chiar băgați în ceață când veți vedea ceva ciudat la blog. Zi faină vă doresc! Pa, la revedere!

luni, 4 mai 2015

This is surprising

                Din categoria „știri”, o categorie în care nu scriu în general dar m-am gândit că ce tocmai am aflat trebuie neapărat să împărtășesc și cu voi. Noi ca popor suntem cunoscuți pe afară, printre altele, și pentru mai pricepuții hoți pe care i-am dar lumii in vremurile contemporane. Adica cine dacă nu nilște români, au adus un X5 de prin Germania pe bucățele într-o dubiță și reușeau să scape „basma curată” dacă nu erau vameșii noștrii băgăcioși. Sau alte chestii de genul, mai știam dar am am uitat, dar sunt sigur că știți și voi.

                Ei bine, să știți că și la astea începem să nu mai fim atât de buni... Ne ieșim din mână, nu știu ce se întâmplă cu românul bun la toate. De ce zic asta? Păi să vă explic. Dar ca să fac asta, o să mai pălăvrăgesc puțin (nu ca să pară articolul mai lung, e o iluzie). Știți voi că mai acum ceva vreme era la modă furatul de semne rutiere și de capace de canal de pe mijlocul străzilor? Sau, că tot în aria transporturilor se încadrează, furtul șinelor de tren sau al cablurilor de pe liniile dezafectate? Ele încă se mai întâmplă, bineînțeles, doar că nu mai sunt la modă, deci nu le mai vedem la TV.

                Se pare că chinezii (ai naibii chinezi, buni la toate) s-au gândit să meargă mai departe. Să ducă furtul de... utilizabile în transport mai departe. Doi tipi din Jiangsu (nu am nici cea mai vagă idee unde e asta, dar există maps) s-au gândit ei că cel mai rentabil ar fi să fure un drum. Da, ați citit bine, o bucată țapăna de 410 metrii de drum asfaltat.

                Presupun că vă gândiți cum poți fura un drum asfaltat. Păi nu poți. Dar poți fura doar asfaltul, ceea ce este destul de echivalent, pentru ca în urma ta va rămâne doar o potecă care, rămasă nefolosită, s-ar putea acoperi de iarbă și nu ai mai vedea unde a fost drumul, deci practic au furat drumul cu totul.

                Vă dați seama că asta e aroganță maximă? Că i-au făcut pe hoții autohtoni de că*cat? Și, dacă vă întrebați ce au făcut cu drumul vă zic tot eu că l-au vândut unei cariere pentru suma de 12.000 de yuani (adica vreo 7.775 lei). Deci ei au luat aproape jumatate de km de drum la mai puțin de 10.000 de lei. La banii ăștia am putea să îi angajăm și noi să mai fure câte un drum de prin cine știe ce țară și să îl aducă la noi că presupun că am ieși mai ieftin decât cât plătim firmelor care câștigă licitațiile să facă drumurile la noi.

Cam asta am avut de zis azi, sper că v-am pus și vouă un zâmbet pe față. Like + share dacă vă lasă inima. Pa, la revedere!